Am fost mereu încântată să ajut oamenii din jurul meu sau să le aduc un simplu zâmbet pe buze. De când eram mică, îmi împărțeam jucăriile, îmi împărțeam dulciurile, voiam să mediez certurile și îmi doream ca toți din jurul meu să fie bine.

Pe măsură ce am crescut am realizat că aceste lucruri le-am învățat în familie, în special de la bunicul meu, care era un om generos, blând, implicat și apreciat în comunitatea în care am crescut. Când am ajuns în liceu, nu eram foarte sigură ce vreau să fac în viață, dar un lucru îmi era clar: „vreau să ajut cât mai mulți oameni și să schimb lumea în mai bine.”

Bineînțeles, acest lucru suna mult mai ușor pe vremea aceea, dar a fost motivul pentru care am ajuns pe acest drum și motivul pentru care am urmat Facultatea de Sănătate Publică.

Privind în urmă, am realizat că una dintre experiențele care m-au ajutat să îmi conturez și mai clar obiectivele a început în cabinetul unui medic. Capul mi se învârtea, genunchii mi s-au înmuiat, aveam un nod în stomac, nu înțelegeam nimic și mai ales nu înțelegeam de ce mi se întâmplă mie. „De acum înainte trebuie să iei acest medicament în fiecare zi, trebuie să ai grijă de tine și să nu te stresezi.” îmi spunea medicul. Cu ce am greșit eu? De ce merit eu asta? Ce înseamnă asta? Nu se poate, nu este adevărat. Toate aceste gânduri îmi acaparaseră mintea și dintre toate am ales negarea: Acest lucru nu mi se întâmplă. Eram adolescentă, era oricum o perioadă plină de schimbări, nu eram pregătită să accept un diagnostic de boală cronică.

Negarea și lipsa mea de acceptare au avut pe parcurs consecințe neplăcute, pe care nu aveam cum să le prevăd. Au fost momente dificile, la vremea respectivă părinții mei nu știau nici ei exact ce înseamnă acest diagnostic și cum anume ar trebui să procedăm pe viitor, nici un specialist nu a avut timpul pe atunci să îmi explice cum stau lucrurile, totul devenind copleșitor. Am simțit rușine. Asta simțeam cel mai des legat de diagnosticul meu, așa că am ales să nu spun nimănui despre asta, voiam să fiu în continuare eu, fără să fiu definită de acest diagnostic. O experiență de acum aproximativ 8 ani m-a făcut să văd lucrurile altfel.

E povestea aceea dulce-amăruie, care mai întâi te lovește, ca mai apoi să îți dai seama că te-a învățat multe, să te aduni și să mergi mai departe, tot tu, dar parcă un pic altfel acum.

Este vorba de a lăsa rușinea la o parte și a spune unei persoane cine ești cu adevărat, îi arăți și partea aceea pe care ai tot ascuns-o atât de mult timp și simți că poți fi tu, complet. Ei bine, în cazul meu, după dezvăluirea diagnosticului, persoana căreia i-am spus aceste lucruri a ales să mă dea la o parte din viața sa.

Simțeam că e ceva în neregulă cu mine, ceva intrinsec e greșit la mine și nu voi putea să schimb acest lucru niciodată, iar oamenii nu vor vrea să stea lângă persoana aceasta „greșită”. După zile mai puțin plăcute am început să mă documentez foarte bine în legătură cu diagnosticul, să capăt încredere în capacitatea mea de a mă adapta noii mele vieți, să citesc despre experiențele altora și în fine să realizez că viața mea nu se învârte doar în jurul bolii, iar oamenii pot alege să rămână sau nu lângă mine, iar asta nu spune nimic despre cine sunt eu ca persoană.

Experimentând toate acele emoții, trecând prin toate etapele dintre negare și acceptare, mi-am dat seama că îmi doresc să fiu și mai aproape de oameni, că pot să îi înțeleg foarte bine și să empatizez cu ei, întrevăzând parte din rolul pe care un consilier sau un psihoterapeut îl poate juca într-un astfel de context. M-am simțit apropiată de acest rol și am decis să mă implic ca voluntar în cadrul Rețelei de Telemedicină în Epilepsie, iar mai apoi să fac și Facultatea de Psihologie. Acum închei un Masterat în Psihologia Sănătății Publice și Clinice, pentru că am decis să îmi asum pe deplin rolul. Consider că educația și accesul la informații ne aduce tuturor un beneficiu imens și îmi doresc ca prin acestea să previn stigma socială asociată anumitor diagnostice, să construiesc campanii de conștientizare, grupuri de suport și multe altele. Așadar, prin munca mea îmi propun, nu doar să ajungă oamenii la mine, ci să ajung și eu la cei care au nevoie.

Așa am ajuns aici, conștientizând că pot construi ceva frumos, că oamenii au nevoie să se înțeleagă pe ei înșiși, să înțeleagă ce li se întâmplă, să se accepte și să nu se evalueze prin prisma unui singur lucru din viața lor.

Photo by Tuur Tisseghem