Un text de Dana-Alina Ungureanu
Paradoxal, mi-am adresat serios întrebarea De ce fac ceea ce fac? destul de târziu, după ce am experimentat deja entuziasmul primilor ani de muncă și am intrat într-o oarecare inerție. M-aș fi așteptat ca răspunsul să-l am încă din momentul în care în mintea mea a apărut ideea de terapie.
Realitatea e că îmi imaginam că știu de ce îmi doresc să fiu psihoterapeut. De fapt, încercam doar să mă asigur că am modele de urmat, că știu oameni care mă pot îndruma și susține, însă doar în procesul birocratic. În rest, mă lăsam ghidată de ceea ce se auzea în interiorul meu: să nu mă las până nu reușesc. Visam la o cameră mică, simplă, cu două fotolii, în care oamenii să își deschidă sufletul. Mi-o imaginam atât de vivid, încât părea imposibil să nu ajung acolo.
Dacă e să fiu foarte sinceră, privind în urmă, răspunsurile au fost ușor diferite pe parcursul anilor. Uneori părea că așa m-am născut, ascultând, ca și cum aș fi fost dintotdeauna psihoterapeut, doar că s-au mai adunat niște ani de studiu, practică, specializări și acte.
Curiozitatea aceea sinceră și blândă a făcut mereu parte din mine deși, din păcate, ea nu a fost doar rezultatul unei vieți și educații liniștite. La ea au contribuit, așa cum e firesc, suferința, frustrarea, greșelile pe care le-am făcut. Cred foarte mult în suferință, în realitatea ei, îmbrăcată adesea în forme dificil de înțeles sau de suportat (furie, autocompătimire, grandomanie). Motivul cel mai plauzibil pentru care fac ceea ce fac este, probabil, faptul că a fost nevoie să îmi transform suferința într-o misiune ca să pot să trăiesc cu ea.
În realitate, unele suferințe vor fi mereu o parte din noi, precum moartea unei persoane dragi, un accident, un abuz. Dar este important să învățăm cum să le facem față. Suferințele care nu se vindecă nu trebuie să ne definească.
De fapt, atunci când avem grijă de ele, ne pot face mai umani, mai empatici și ne dau posibilitatea să ne conectăm mai ușor cu alții. Durerea ne reamintește că viața este fragilă, dar și valoroasă. Și că trebuie să nu o luăm de-a gata. În terapie, în calitate de pacient mai întâi, a fost nevoie să fiu eu însămi, fără să mă prefac sau să evit. Acest lucru s-a dovedit a fi foarte greu la început, tendința mea era să mă apăr, să resping procesul sau să îi apăr pe cei la care țineam.
Asta nu a făcut decât să prelungească suferința. După zbateri și multă neîncredere, a fost nevoie să mă uit cu sinceritate înăuntru, să văd cum arată copilul din lumea mea interioară (termeni adesea folosiți în terapie, care sperie din cale-afară unii oameni).
Alina cea mică era în mare parte din timp tristă și singură, indiferent cât de mulți oameni se adunau în jurul ei. Făcea eforturi mari să accepte cuvinte frumoase, atingeri sau îmbrățișări, pentru că ele nu se simțeau natural și pentru că, altădată, veneau cu emoții contradictorii (de teamă sau dezgust). Alina cea mică era adesea neputincioasă și incapabilă să ceară ajutor.
Regulile de viață pe care ni le formăm ne pot ajuta sau încurca. Ele pot ajuta la descoperirea individualității și a modurilor de a ne auto-liniști, sau pot prelungi suferința. Aveam cu siguranță nevoie de reguli noi. Dar până acolo, era necesar să o accept pe Alina cea mică și să fiu pentru ea un părinte bun, așa cum încercaseră și alții să facă. Suferința mea începea deja să iasă la suprafață în forme din ce în ce mai puțin subtile (evitare, fixații, vicii). Venise timpul.
Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, și eu am avut nevoie de sprijin pentru a mă uita cu adevărat în interiorul meu și pentru a învăța ce înseamnă să fiu un părinte bun pentru mine. Din fericire, suferința (în orice formă a sa) se risipește odată cu scoaterea la lumină a celor mai dureroase lucruri din propria poveste. Reprimarea amintirilor, deși m-a ajutat și pe mine să supraviețuiesc o perioadă, nu a mai avut aceeași putere la maturitate. Din contră. Începea să mă împiedice să funcționez și accentua suferința. A fost nevoie să văd unde anume, în corp, se simțea durerea. Și chiar dacă uneori era precum o cameră fără uși, îmi reaminteam constant că nu sunt una cu emoțiile, oricât de intense ar fi acestea.
Ce am învățat în repetate rânduri este că uneori e nevoie doar ca cineva să te vadă, să te creadă că suferi. Cu toții ne considerăm, măcar o dată în viață, niște monstruleți captivi într-o lume perfectă.
Psihoterapia a fost, pe rând, vis, bilet de plecare, fugă de propriile dificultăți și meserie asumată. Astăzi, e lucrul care mă împlinește, mă ajută să rămân autentică și conectată la emoții și să îi văd pe ceilalți crescând. E locul unde sunt, deopotrivă relaxată și îngrijorată și unde mă tot surprind înțelegând cât de complecși și simpli sunt oamenii în același timp.
