Am fost singurul copil grăsuț din familie. Am fost singura fată grăsuță din cartier. Eram un copil vesel oricum, mă adaptam oriunde pentru că știam multe cântece și râdeam mult. Pe măsură ce creșteam însă, oamenii din jur deveneau din ce în ce mai vocali cu privire la cum arătam. Am început încet să mă rușinez de corpul meu. Orice interacțiune, vizită, revedere, începea cu „Te-ai mai îngrășat / Ai slăbit, ce bine arăți. Ce ambițioasă ești!” Ce am reușit eu atunci să înțeleg era că sunt mai valoroasă când sunt slabă. Am construit din asta o fantezie. Visam cu ochii deschiși la ziua în care voi fi destul de ambițioasă și voi slăbi, la ce voi purta, la felul în care îmi vor vorbi oamenii. Îmi imaginam că toată lumea o să-mi zâmbească și o să fie drăguță cu mine. Nimeni nu o să mai facă niciun comentariu răutăcios. Îmi amintesc și acum un moment de când aveam vreo 7-8 ani, în care cineva a spus despre mine, în timp ce aveam într-adevăr o criză de râs: „Cu câtă poftă râde. Asta și de la râs se îngrașă!” Mi-am urât atunci râsul. Îmi amintesc cum tristețea și rușinea creșteau în mine, în timp ce încă râdeam. Deși nici nu-mi mai aminteam ce anume mi se păruse amuzant, ecoul acelui râs încă se zbătea să iasă din mine. Am urât acel moment în care am început să asociez râsul meu, bucuria mea, veselia mea, cu urâțenia mea, cu eșecul meu de a fi o fată frumoasă. Atunci când am aflat că am diabet, pentru o perioadă m-am bucurat. Aveam o nouă fantezie, despre care mai târziu aveam să aflu că este chiar comună, că dacă voi fi constrânsă de controlul diabetului, voi fi în sfârșit slabă. Dar, ca toate fanteziile, s-a destrămat rapid în fața realității. M-am supărat pe corpul meu imperfect, care acum mi-a mai dat o grijă pe cap, tot legată de mâncare. Am petrecut atât de mult timp urându-mi propriul corp că am făcut diabet? Nu știu sigur răspunsul la această întrebare, dar știu acum, datorită studiilor mele, că felul în care simțim despre noi, nivelurile de stres, emoțiile negative neprocesate, sunt asociate cu bolile autoimune. De aceea nu pot să nu mă gândesc că diabetul nu e decât o altă variantă a ceea ce am făcut eu ani de zile: am luptat împotriva propriului meu corp. Pe măsură ce am tot luptat cu mine, cu foamea, cu pofta, am acumulat o sumedenie de eșecuri. Am început să cred, și chiar și în prezent am uneori această senzație, că există o lume a oamenilor frumoși din care eu nu fac parte și la care nu voi avea niciodată acces. A oamenilor fericiți. A oamenilor care au voie să mănânce. Toate aceste lucruri mi-au dat senzația de izolare, că sunt diferită, că multe din lucrurile frumoase din viață nu erau pentru mine. Îmi pare atât de rău de petrecerile la care nu am mers, de zilele la mare de care nu m-am bucurat, de ce aș fi putut face diferit cu energia mea dacă nu aș fi investit atât în a fi slabă.

Mă simțeam adesea de parcă fusesem exilată la marginea vieții, așteptând să devin suficient de bună ca să încep să trăiesc. Am încercat să fac totul perfect. Să fiu copilul cuminte, colega de treabă, eleva conștiincioasă, să păcălesc sistemul să mă primească și pe mine. Când făceam lucrurile acestea, întrebarea la care răspundeam părea să fie „Cine ați vrea să fiu aici?”. În acest demers, am abandonat sau am ignorat părți din mine. Mi-a luat mult timp și efort să îmi dau seama că nu trebuie să-mi câștig dreptul de a fi în lume. Doar sunt și este dreptul meu din naștere să fiu aici, cu tot ce însemn eu. Că sunt importantă și am un sens în marea țesătură a lucrurilor. Așa cum spune și Mary Oliver: „Oricine ai fi, nu contează cât de singur, / lumea se oferă pe sine imaginației tale, / te cheamă ca pe gâștele sălbatice, aspră și tulburătoare – / vestindu-ți locul iar și iar în familia lucrurilor.”

În munca mea, asta cred că fac: stau cu ochii pe marginea lumii și invit oamenii de acolo să pășească în interiorul ei. Le amintesc că lumea asta este a lor, că este loc pentru toate emoțiile lor, pentru toate formele și toate părțile lor. Lumea este, de fapt, formată din noi toți și ce fain e că este așa! Nu am știut dintotdeauna că asta este ce vreau să fac. Să stau „de veghe în lanul de secară”. Dar acum, privind în urmă, nu este nimic altceva ce mi-aș dori. Sunt terapeut pentru că ceea ce am trăit în viața mea până în prezent mi-a oferit câteva „super puteri” pe care, sper eu, le folosesc în scopul binelui. Pot vedea dincolo de cuvinte, pot simți apăsarea lucrurilor care nu se spun, văd durerea și singurătatea neasumării, văd frica oamenilor de a-și arăta adevăratele culori (și ce colorată ar fi lumea dacă am apărea cu toții așa cum suntem), văd cum oamenii suferă pentru că nu au găsit calea de a privi în interior să vadă ce doare, văd cum oamenii vor să-și șteargă trecutul și cât de mult sens se pierde în asta, văd cum crește credința că a fi în lume înseamnă a modifica ceea ce suntem. Văd cum oamenii se rănesc când nu știu sau nu cred că au dreptul să ceară ceea ce au nevoie. Fac ceea ce fac pentru a le aminti oamenilor că există o altă cale și că aș putea să-i însoțesc o vreme în descoperirea ei. O cale grea. Nu este ușor să învățăm din nou să pășim, dacă am fost învățați cu nisipuri mișcătoare. Fac ceea ce fac pentru că pierdem atât de mult, cu toții, când oamenii noștri nu și-au găsit resursele să-și trăiască viața din plin. Nu suntem niciodată mai frumoși ca atunci când suntem autentici!

Photo by Eugenia Maximova on Unsplash