Am crescut, la fel ca mulți alți copii, fără vreo informație despre viața emoțională, ce înseamnă ea și de ce e importantă. Mai mult, emoțiile mi-au fost adesea puternic invalidate și am învățat că dacă privesc în oglindă voi găsi ceva greșit, ceva inadecvat. Cândva în timpul pubertății am început să observ multă durere în jurul meu, odată cu care s-a născut o dorință puternică și foarte clar conturată de a o alina.

Am început să citesc psihologie abia în adolescență când au apărut primele eșecuri amoroase, din dorința de a înțelege ce e în neregulă cu mine. Empatizam cu toată lumea din jurul meu, mai puțin cu mine însămi. Cochetam cu ideea de a deveni psiholog, însă aceiași adulți, binevoitori de altfel, care mi-au transmis că nu trebuie să fiu supărată și că sunt cam tinerică pentru a manifesta furie, m-au convins că psihologia nu e ceva de viitor și cu deschidere în țara noastră, așa că m-am îndreptat către cealaltă dragoste a mea, ceva mai platonică – managementul. Astfel am ajuns să studiez nimic altceva decât contabilitatea. Nu mi-a plăcut, m-am chinuit, iar materia mea preferată din cei 4 ani de studiu a fost, firește, psihologia studiată în cadrul modulului psihopedagogic.

După ce am absolvit și un program masteral în domeniu, psihologia a rămas undeva la nivel de „ce-ar fi fost dacă” și am început căutările profesionale în așa fel încât ceea ce am studiat să capete un sens. În același timp mă căutam pe mine, deși nu știam exact ce înseamnă acest lucru. Mai târziu am înțeles, după ședințe de terapie și multe cărți citite, că de fapt îmi căutam acea parte din mine care a fost rănită în copilărie, nu din rea voință, ci din necunoaștere, acea parte de care mă îndepărtasem și care avea nevoie de compasiunea mea pentru vindecare.

Am avut un parcurs profesional anevoios deoarece căutam mereu răspunsuri acolo unde nu existau, cel puțin nu cele de care aveam nevoie. La Facultatea de Psihologie m-am înscris la 25 de ani, când, în urma unei discuții cu mama și găsind de această dată sprijin în ea, am început să simt că îmi datorez cel puțin atât. În anul 3 am fost nevoită să plec în Praga în interes profesional, motivul real fiind, de fapt să mă găsesc pe mine sau poate să mă întregesc pe mine.

Căutam de fapt cine sunt eu departe de barierele impuse de un mediu restrictiv, cine sunt eu dincolo de persoana care caută aprobarea celor din jur. Și m-am (re)găsit.

În timp ce conduceam un departament și rezolvam problemele altor câtorva departamente în cadrul unei companii multinaționale, mi-am dat seama că am ajuns unde îmi doream, ocupam un post de management într-o capitală europeană, însă viața mea profesională era lipsită de sens.

Am început să lucrez în regim de voluntariat cu un copilaș care suferea de o tulburare din spectrul autist și am început să simt că ajung acasă. Câteva luni mai târziu am ajuns acasă la propriu deoarece m-am înscris la masterat în Cluj pentru a începe o carieră în psihologie. Urma așadar să îmi iau rămas bun de la Praga după 5 ani plini de explorare, învățare, creștere și vulnerabilizare.

Au avut loc în această perioadă discuții îndelungi cu mama și prietenii apropiați deoarece entuziasmul și teama se împleteau în mine la gândul că urmează să renunț la tot ceea ce am clădit într-o lume până nu demult nouă pentru a redeveni studentă în Cluj-Napoca la o vârstă la care alții își întemeiază familii. Deși am fost tentată să renunț, gândul că în sfârșit voi putea face ceea ce îmi doresc mă readucea mereu pe calea aleasă. După foarte multe frământări personale, cursuri, examene, cărți citite, formări, supervizări, muncă asiduă de una singură și însoțită de prieteni sau terapeuți pentru a mă înțelege și vindeca, am ajuns astăzi să fiu împăcată cu ceea ce a fost pentru că totul a contribuit la a deveni psihoterapeutul care sunt astăzi. Nu au fost puține momentele în care mi-am spus „Nu mai pot”, „Nu mai vreau”, „E prea greu” sau „E degeaba”, însă au apărut mereu idei citite în cărți sau sprijin venit din partea prietenilor, cunoscuților, familiei, mentorilor și mai târziu soțului meu care m-au ajutat să înțeleg că orice construcție durabilă implică efort. Cred în vindecare, cred în compasiune, cred în abilitatea omului de a fi mai bine cu sine atunci când este călăuzit cu blândețe, cu acceptare și cu dăruire. Am ales să însoțesc oamenii pe drumurile lor către mai bine așa cum și eu am fost însoțită pe al meu.