Un text de Adriana Spătaru
Mindfulness Teacher & Coach, Psychologist
Founder of Mindful Psychology
Acum câțiva ani credeam că Mindfulness e o porcărie, că e o șmecherie de marketing care ia un concept atât de frumos, spiritual și profund și îl transformă în ceva „cool” ce poate fi vândut. Mindfulness părea doar „un curent”, o modă, un fel de formă fără fond.
Și sincer, mă dezgusta toată mișcarea asta. Pentru că eram atrasă de meditație și spiritualitate încă din liceu; pentru că, deși am terminat o facultate de Psihologie, mi se părea că asta nu e suficient, și că mai e nevoie de ceva: spiritualitatea, sensul acela profund din spatele gândurilor, emoțiilor și comportamentelor noastre.
Eram antreprenor… cu business de succes… de obicei mă vedeau oamenii veselă și plină de energie, și așa și eram. Până într-un moment. Când parcă nu mai avea sens. Când eram deja în burnout… Dar apoi, miracolul și guru-ul meu în mindfulness a venit pe lume: Alexandrina, fetița noastră minunată. Atunci au început cu adevărat să iasă la iveală lucruri noi… emoții noi, suprimate… oboseală nouă… la care efectiv nu știam cum să îi fac față.
Nu mai puteam. Simțeam că trebuie să mă ajut cumva. Știam că trebuie să fac ceva, și acel ceva e ca m-am înscris la un curs de Mindfulness de 8 săptămâni – MBSR (Mindfulness Based Stress Reduction) – și nu pentru că eu credeam în Mindfulness – ba chiar, cum spuneam, pe atunci eram mega-sceptică și credeam că e doar o invenție de marketing…
Însă era o „problemă” în aceste păreri și opinii ale mele…
Și problema se numea… cercetare științifică. Orice păreri aveam de Mindfulness, tot citeam studiu dupa studiu care arăta ce efecte minunate are. Că ajuta oamenii… pe bune. Și, formată în psihologie, știam că studiile sunt mai presus de părerile mele personale. Și deja erau mii de studii pro-mindfulness. Închipuie-ți disonanța mea cognitivă (adică pe șleau, lupta aia din interior între cele două „realități”). Așa că am decis să las la o parte orice preconcepție, și să fac, orice ar fi, cursul acela de 8 săptămâni, care presupunea și să meditez zilnic minim 30 de minute, zi de zi. Iar pentru o mamă ruptă de oboseală, crede-mă, nu e ușor.
Doar că simțeam că trebuie să mă ajut cumva, și alte opțiuni nu erau viabile în acel moment. Așa că am început nu pentru că eram eu „zen” sau că am avut asta toată viața… ci tocmai pentru că am avut nevoie să învăț.
Iar ce am câștigat deja cam din săptămâna 3… este ca în reclama cu VISA… sunt lucruri pe care nu le poți măsura în bani.
Cum m-a ajutat Mindfulness
Am câștigat puterea de a fi prezentă efectiv cu fetița mea, indiferent de stres sau oboseala din mine, de a mă bucura de viață, de a face față greutăților într-un mod nou. M-am recâștigat de fapt pe mine – am învațat că e ok să mă accept, că nu mă ajută să mă critic mereu, că e ok să greșesc și e ok să îmi ascult corpul, inima și intuiția.
Cu Mindfulness, am descoperit ceva ce nu pare intuitiv când auzi de acest concept: mi-a crescut mult încrederea în mine și confortul de a fi cu mine însămi. Să nu mai spun că asta evident s-a răsfrânt în relațiile mele, atât personale cât și profesionale, în profunzimea și conexiunea cu ceilalți.
Am început să observ mai clar reacțiile mele, dar și a celor din jur. Am început să le înțeleg, să văd că e o reacție, fără să mai intru în interpretări și vinovățiile tipice minții mele (gen: ce am făcut eu?). Și astfel, neintrând (așa de des) în jocul reactivităților, rămânând prezentă, deschisă – și ceilalți au început să răspundă diferit.
Am învățat să mă conectez cu o liniște în mine care acum știu că e disponbilă oricând și am resursele și metodele de a ma conecta cu acea liniște și stabilitate. Să simt că, și dacă un val mă zguduie, acum îmi revin mult mai ușor și pot naviga cu încredere, acceptare, bunătate și mărinimie în valurile acestui ocean, numit viață.
Am simțit atunci că am ceva special de dat mai departe
Și de atunci, am început pregătirea mea încât să pot da mai departe, bazându-mă pe psihologie și pe cercetările amănunțite din domeniu. Pentru că sunt recunoscătoare pentru tot ce am acum, mă simt chiar norocoasă din toate punctele de vedere, și poate asta va influența și viețile altora încât să fie mai… bogate – și nu mă refer neapărat la bogățiile materiale… ci (mai ales) la celelalte…
Îmi doresc ca eu – și oamenii care mă înconjoară, comunitatea și lumea – să avem o viață mai plină de armonie, de acceptare unii față de alții, față de noi înșine, să avem momente mindful, adică pline de conștientizare blândă care să ne aducă conectare cu noi înșine și cu ceilalți. Bunătatea și mărinimia să fie un vehicul de comunicare în loc de critică, judecată sau evitare. Și astfel să avem o viață mai plină de stare de bine, o stare care să fie acolo, la bază, și când e bine, și când e greu.
Am încredere că, oricât de grea a fost viața fiecăruia până acum, orice istoric a avut, cu un pic de compasiune și blândețe, putem să ne simțim plini de viață – și nu mâine, ci azi. Și asta e #DeCeFacCeeaCeFac.
Și dacă te tentează să „guști” și tu din puterea Mindfulness-ului, aici găsești niște meditații gratuite în limba română, dar și alte cursuri: www.MindfulPsychology.eu
Photo by Lesly Juarez on Unsplash