De ce fac ceea ce fac? Întrebarea aceasta revine recurent pentru mine, poate odată la câțiva ani – când am terminat facultatea și am venit în Cluj pentru un master, după primul an de doctorat, după ce am trecut de primii cinci ani de practică clinică, după ce s-au făcut zece. M-am întrebat și zilele acestea când am văzut cât de puțin timp îmi rămâne pentru pacienții mei, cât de greu este să schimbi peste noapte contextul muncii tale… De fiecare dată mi-a adus ceva valoros ca răspuns și m-a ajutat să cresc, să reinventez sau să îmbogățesc ceea ce făceam. Pănă la urmă este întrebarea unui adult sănătos, funcțional, care caută să aibă un răspuns, nu o reacție automată la ceea ce vine spre el sau el însuși întreprinde.

Cred că povestea psihoterapeutului din mine a început devreme în copilăria petrecută la țară, mai mult printre surorile și prietenele bunicii mele, mai puțin în compania copiilor de aceeași vârstă. Copil printre adulți, atunci am învățat prima dată despre ce înseamnă să asculți. Mă pierdeam în poveștile lor și nu era nimic care să mă bucure mai mult, îmi imaginam apoi ce ascultasem și continuam firul narativ după cum îmi era mai drag. Nu puneam întrebări, nu făceam zgomot, nu mă ridicam decât atunci când era gata povestea. Îmi aduc aminte că urmăream fascinată expresiile care se succedeau pe chipuri brăzdate de riduri și că nu mă plictiseam niciodată – de la drame la umor negru, de la bârfe la preocupare sinceră pentru soarta cuiva, le ascultam pe toate cu tot interesul.

Multitudinea de perspective, cum nu puteai ști niciodată dacă are cineva dreptate sau nu, emoțiile intense sau de multe ori vocea aspră și fermă a bunicii mi-au fost prime repere pentru propriul univers relațional. Uneori râd cu mine și îmi spun că pe atunci știam să ascult mai bine. Nu pot spune cu certitudine ce a fost apoi – nevoia copilului forțat să se întoarcă la oraș de a-și păstra acel univers interior aparte, dragostea de oameni învățată de la bunica mea, pasiunea pentru lectură care mi-a deschis atât de multe alte porți, câțiva oameni care mi-au dat din dragostea și înțelepciunea lor…cert este că la sfârșitul școlii generale știam deja ce vreau să devin și a rămas așa până acum.

Cred că sunt norocoasă și am multă recunoștință pentru faptul că așa a fost drumul meu. Nu înseamnă ca a fost întotdeauna ușor și mai ales nu înseamnă că nu mă mai întreb încă și acum (ce-i drept, mai rar) dacă e bine ce fac, dacă am ales bine. Pur și simplu, de unele lucruri scapi mai greu: sunt destul de bună în ceea ce fac? nu ar trebui să fac ceva mai mult? E suficient de bun?

În astfel de momente, exercițiul de autoreflecție e cel care mă ancorează în realitate: de ce faci ceea ce faci? Și îmi răspund și adaug: e suficient, tu ești destul așa cum ești.

Photo by Pixabay