Mi-ar fi plăcut să pot scrie despre cum am știut că vreau să devin psiholog încă de când am învățat să țin stiloul în mână, așa cum îmi amintesc că aveam prieteni care știau că vor să devină medici chiar de la primele contacte cu biologia sau chimia. Drept urmare, am încercat să conturez treptat, pe hârtie (sau, mă rog, pe ecranul laptopului) un scenariu congruent cu această idee. Nu știu dacă a fost din dorința de a rescrie o perioadă dureroasă din trecut, sau dacă a fost pur și simplu o distorsiune care îmi amorsa doar amintirile ce se potriveau cu acest scenariu.
Disclaimer: am decis că vreau să devin psiholog pe la începutul clasei a 12-a, deși toate circumstanțele îmi erau potrivinice.
Am crescut în genul acela de mediu școlar unde motto-ul era „O tradiție de secole, un viitor pe măsură!”. Un mediu în care ți se promitea că adolescența îți va fi ghidată de modele care să îți confere siguranță, să te îndrume și să te ajute să te dezvolți frumos și autentic. Și de ce altceva are nevoie un suflețel de om care nu mai e nici copil, dar nici nu a atins încă pragul maturității, dacă nu de așa ceva? Toate bune și frumoase, până aici. Nu mi-a luat mult să descopăr, însă, că tradiția consta în a scoate de pe băncile școlii medici, programatori, avocați și alte câteve meserii care sunt considerate demne de luat în seamă în România și a-i ostraciza pe cei care îndrăzneau să iasă din acest tipar.
Prima dată când am cochetat cu ideea de psihologie eram prin gimnaziu, când mi-am dat seama că îmi place să ascult ceea ce au oamenii de spus, dincolo de ce au mâncat la prânz sau de cum li se pare vremea. Pe deasupra, mă descurcam să vorbesc și eram răbdătoare și empatică (sau cel puțin așa mi se zicea). Îmi plăcea mult și să scriu, stăteam ore în șir să lucrez la compuneri pe care apoi le citeam cu încântare apropiaților. Așadar, am pus totul cap la cap și m-am gândit „Ce ar fi să mă fac psihoterapeut?”. M-am dus să le spun alor mei, mândră de ideea mea. Spre marea mea dezamăgire, am fost întâmpinată cu multă dezaprobare și cu mesajul că asta nu e o meserie adevărată, dar că am suficient timp să mă gândesc la ceea ce mi-ar plăcea cu adevărat să fac. Am citit la un moment dat că, atunci când suntem foarte mici, avem impresia că adulții, cu precădere părinții noștri, dispun de puteri magice. Pe atunci eram deja cu mult trecută de acea vârstă, dar eram încă în etapa în care credeam că adulții știu mult mai multe decât mine, că au mereu dreptate, fiindcă sunt trecuți prin viață, știți și voi cum era vorba aceea. Așa că am luat de bun ce mi s-a spus și am tăiat psihologia de pe listă.
Tot din aceleași considerente, am ales un profil de mate-info, auzind că îți oferă mai multe oportunități de viitor. Ajungând acolo, am descoperit (mare surpriză!) că nu mă dau în vânt după biologie sau chimie, iar matematica și informatica sunt pentru mine ceva de domeniul SF. Pe la finalul clasei a 11-a, după ce am eliminat progresiv de pe listă cam toate meseriile „de prestigiu”, am revenit la vechea idee, cea de a deveni psiholog. A fost întâmpinată cu la fel de multă rezistență. Țin minte cum mi s-a spus că e clar că eu ar trebui să dau la medicină, dar sunt leneșă și nu vreau să muncesc, de aceea vreau să aleg psihologia, „calea mai ușoară”. De data aceasta, însă, nu am mai cedat (uneori pot fi destul de încăpățânată, oamenii îmi spun că e pentru că sunt Scorpion). Ai mei au acceptat, într-un final, ideea, dar vedeam cum eschivau atunci când un cunoscut îi întreba ce facultate am decis să urmez, rușinați. La fel și eu, când profesorii ne întrebau la ce facultate vrem să dăm, răspundeam cu jumătate de gură, parcă aproape scuzându-mă că trag în jos presitigiul liceului. Am primit tot felul de reacții, de la „Păcat, aveai potențialul de a face ceva util cu viața ta.”, până la „E clar că ai o problemă, la facultatea aia se duc doar nebunii.”
Iată-mă față în față cu tabloul unei societăți care aproape că răspunde de la sine la întrebarea ”de ce avem nevoie de psihologi?”. Am ales să devin psiholog ca să ajut un copil să înțeleagă că, de cele mai multe ori, atunci când ceilalți îi spun lucruri jignitoare, e mai degrabă despre ei decât despre sine. Am ales să devin psiholog ca să arăt unui părinte că un copil este unic și valoros și că este nociv să încerci să îl modelezi după bunul plac, fără a ține cont de dorințele acestuia (chiar dacă știu că marea majoritate a părinților își cresc copiii așa cum știu ei cel mai bine, având cele mai bune intenții). Am ales să devin psiholog ca să ajut un profesor să descopere metode mai bune de a învăța și a motiva un elev decât aruncând cu markerul după el sau ridiculizându-l în fața clasei. Am ales să devin psiholog ca să fiu sprijinul unui adolescent care a fost respins de persoana la care ținea cel mai mult (dar asta este o altă poveste, pentru o altă dată). Am ales să devin psiholog din multe motive, parte din care urma să descopăr ulterior, pe parcursul facultății.
Și, nu în ultimul rând, am ales să devin psiholog pentru mine, pentru că e un domeniu care nu încetează să mă fascineze și pentru că trăiesc o satisfacție greu de descris în cuvinte atunci când, prin intermediul acestei meserii, reușesc să aduc aduc un zâmbet, o revelație, o licărire de speranță în sufletul unui om.