Atunci când eram mică… nu, nu, șterge, aici e vorba despre acum. Nu scrie despre lucrurile rele, noi nu ne spălăm rufele în public. Sau mă rog, scrie, dar mai ambiguu, să înțeleagă fiecare ce vrea. Nu scrie de depresie și traume, că e cam dramatic. O să zică lumea că exagerezi și că nu ești recunoscătoare. Dar mai uită-te și tu la partea pozitivă. Nu mai fi atât de nemulțumită. Alți copii nu au ce ai tu și tot sunt fericiți. Știi ce, mai bine nu scrie nimic.

Taci.

În școala primară, filmul „Legally Blonde” m-a convins că ceea ce vreau să fac pentru restul vieții este să fiu avocat: să îmi folosesc inteligența pentru a face dreptate în lume. Adulții din jurul meu, însă, nu erau la fel de convinși: „Ha, avocat! Dar tu ești prea sensibilă pentru asta!” Anii ce au urmat au fost, în continuare, presărați cu standarde foarte înalte de atins și mesajul că, deși ceea ce fac e bine, întotdeauna se poate mai bine. De sub eforturile de a atinge perfecțiunea și nevoia de a fi întotdeauna precaut, copilul de 12 ani a ieșit și a spus: „Eu voi fi psiholog, pentru că voi putea înțelege pe toată lumea”. 

Aș putea spune că tot pe-atunci am început să lucrez în cabinet – bineînțeles, lucram la propria persoană și bunăstare, pentru că eu eram clientul care a mers acolo sub pretextul unei fobii de insecte. Acea fobie chiar exista, dar ceva (vocea din viitor de studentă la psihologie?) mi-a spus că pot depăși singură acea frică, dacă îmi fac curaj să mai scap și singură de țânțari – un fel de expunere, cum s-ar zice. Uitându-mă înapoi, îmi dau seama cât de important este, pentru a fi un psihoterapeut eficient, să poți vedea ce se află în spatele scuturilor de protecție pe care oamenii le poartă cu ei, iar eu am fost norocoasă să am parte de un astfel de terapeut.

Îmi aduc aminte că aveam, prin liceu, niște standarde morale înalte și rigide față de ceilalți, probabil pentru că și eu trebuia să mă conformez acelorași principii. Știm că încercarea de a fi perfect tot timpul, inevitabil, va eșua la un moment dat. Astfel, odată cu propriile devieri de la ce credeam că trebuie să fiu și să fac, a apărut, mai pregnant ca niciodată, întrebarea „De ce fac ceea ce fac?”, într-un sens foarte concret și deloc filosofic. Încercarea de a găsi explicații pentru comportamentele oamenilor m-a făcut să fiu, după spusele altora, o persoană poate prea empatică – oare chiar eram doar empatică sau voiam, de fapt, să îmi justific propriile greșeli și să le găsesc scuze celorlalți?

Am primit unul dintre posibilele răspunsuri la aceste întrebări prin facultate, atunci când am învățat despre cuvântul magic „asertivitate”. Rotițele s-au mișcat și legăturile s-au format rapid: nu eram prea empatică, ci lipsită de asertivitate, iar tocmai acesta a fost unul dintre lucrurile care a dus la încălcarea principiilor de pe piedestalul moral. Intuind că frica de a acorda atenție și propriilor nevoi s-a născut din nevoia de a supraviețui printre adulții cu care am crescut, am realizat că a continua să merg pe acest drum ar fi un plan perfect de autosabotare.

Revenind la convingerea că, în calitate de psiholog, voi putea salva pe toată lumea, am dezvoltat un fel de sindrom al salvatorului. Emilie Autumn, ale cărei versuri și povești despre depresie, moarte și relații nesănătoase erau (uitându-mă înapoi) neobișnuit de relatable pentru cineva de 12-13 ani, scrie în cartea ei: „It gives me strength to have somebody to fight for; I can never fight for myself, but, for others, I can kill.” Pe de-o parte, identificarea mea cu aceste cuvinte s-a tradus în a face tot posibilul pentru a-i ajuta pe ceilalți. Fă voluntariat. 2 noiembrie 2015 – mergi la Centrul de Transfuzii din București și ajută, că vine lumea să doneze sânge pentru cei de la Colectiv. Ia pisica aia de pe stradă și du-o acasă. Încă una. Ajută străina de pe stradă să traverseze, îți spune că îi e frică singură. Pe de altă pare, era o exprimare perfectă a unor scheme de subjugare și autosacrificiu (am învățat să mă exprim ca un psiholog). Pune-i pe ceilalți înaintea ta. Nu spune ce te deranjează. Nu face nimic când ți se întâmplă o nedreptate. Nu-i spune că nu-ți mai dorești relația. Acceptă să preiei sarcinile altora (dar îmi e prietenă!), chiar dacă nici pe ale tale nu mai știi cum să le gestionezi.

Aș minți dacă aș spune că nu mai fac lucrurile astea. Ar fi fost o poveste motivațională foarte faină, nu? Ce rău eram și ce bine am ajuns: 5 pași ca să fii ca mine. Totuși, cred că lecțiile pe care le-am învățat în procesul de a deveni un adult (mai) sănătos se reflectă în viața și în munca mea de zi cu zi. Sindromul salvatorului s-a transformat în dorința de a-i învăța pe ceilalți ceea ce mi-aș fi dorit eu să știu când eram mică și, mai mult de atât, de a fi pentru cei cu care interacționez acea persoană empatică și de încredere pe care eu nu am avut-o. Acea persoană căreia îi poți spune ce simți cu adevărat, în fața căreia poți fi vulnerabil, cu care poți discuta despre cele mai tabu subiecte.

Dacă stau să mă gândesc, fac ceea ce fac și pentru a-mi gestiona furia pe care o simt de multe ori, dar îmi e greu să o exprim. E o furie legată, adesea, de nedreptățile la care sunt supuși alții: de exemplu, furia legată de violența sexuală și de gen sau violența din comunitatea LGBTQ+, pe care o transform în pasiunea de a oferi educație sexuală și relațională. De multe ori, este și o furie legată de propria persoană, mai exact, propria inabilitate de a fi de partea mea și de a avea grijă de mine. Într-un fel, cred că fac ceea ce fac pentru a-i oferi o voce copilului care am fost și care nu a zis prea multe. Uite că nu s-au pierdut de tot spiritul de avocat și dorința de a face dreptate în lume.

Se spune că oamenii fac facultatea de psihologie pentru a-și rezolva propriile probleme. În cazul meu, cred că este oarecum adevărat, dar cu o nuanță: „rezolvarea” (ce mai înseamnă și asta?) propriilor probleme nu a fost scopul, ci mijlocul prin care pot, acum, să fiu un sprijin pentru cei care îl caută, să educ, să creez sens. Prin clasa a 6-a, diriginta m-a rugat să scriu un articol pentru o revistă, pe tema „Ce vrei să fii când vei fi mare”. Am scris cu încredere: „Voi fi psiholog și îi voi ajuta pe ceilalți să se ajute pe ei înșiși”. (Auzi, dar nu ești, totuși, cam sensibilă…?)