Devenire. De ce psihoterapeut?

Distribuie articolul pe canalele de social media

Aș putea răspunde cu: de ce nu? La o primă vedere este o meserie din domeniul sănătății, ca oricare alta. Dar, în cazul meu, acest tip de răspuns, nu poate fi mai departe de adevăr. Pentru că, fără sa exagerez deloc: eu am știut că vreau să devin psihoterapeut de când îmi amintesc să mă fi întrebat cineva ce aș vrea să fiu, adică de pe la vârstă de 12-13 ani. Bineînțeles că aveam atunci o idee foarte abstractă și generalizată despre ce înseamnă. Nu îmi era clar și parcă nici nu căutam să aflu fiecare detaliu, dar, din filme, din cărți și din povești (pentru că doar acestea erau sursele mele de informare atunci) psihologul era acea persoană inteligentă care parcă deținea toată înțelepciunea pământului, la care de obicei protagoniștii mergeau pentru a fi ghidați și care avea mereu răspunsurile, care înțelegea fiecare gând și fiecare trăire, fără să fie nevoie să o verbalizeze cineva. Asta era ceea ce îmi doream eu să devin. Da, știu, idealizam această profesie.

Când am terminat liceul, aveam media necesară să intru la facultate oriunde mi-aș fi dorit, dar acum aproape 15 ani, scepticismul cu privire la acest tip de carieră era mult mai mare, așa că suportul și sfaturile primite erau în total altă direcție. Chiar și eu, într-o anumită măsură, înțelegeam nevoia unui loc de munca constant, cu un venit stabil. Și, bineinteles, ca orice adolescent, îmi doream cu orice preț să ajung sa fiu studentă la Cluj. Așa că am ales Facultatea de Științe Economice, unde în afară de cursurile cu privire la comportamentul agenților economici (vânzători/cumpărători) și explicarea mecanismelor din spate, nu mi se păreau foarte interesante materiile. Luam examenele cu brio, dar nu aveam absolut nici un interes în a învăța, sau a aprofunda un subiect, mai mult decât mi se cerea. Și pe tot parcursul facultății îmi imaginam că imediat după ce mă voi angaja în domeniu, va fi diferit, că partea practică a meseriei va fi altfel. 

M-am angajat cum am avut ocazia, în prima vacanță din primul an de facultate și am lucrat de atunci fără întrerupere, la început part time, apoi full time. Dacă facultatea nu îmi aducea prea multe satisfacții, la locurile de muncă am avut ocazia să găsesc oameni absolut minunați și foarte, foarte diferiți. Și la fiecare loc de munca, patru în total, în decurs de 10 ani, am găsit oameni pasionați de munca lor. Am început ca operator calculator la o companie de IT, iar imediat ce am terminat facultatea m-am angajat în domeniul finanțelor și contabilității. Am avut norocul unei echipe foarte faine. Și am încercat. Aproximativ un an. Și nu mi-a plăcut deloc. Era relativ ușor, dar îmi venea mult mai greu să fiu atentă la detaliile facturilor, decât la detaliile de personalitate ale colegilor, preferam oricând să ascult poveștile lor de viață, ceea ce eu consideram, și consider și acum, subiecte cu însemnătate. Am hotărât apoi să mă mut în resurse umane. Și acolo mi-a plăcut mult mai mult. Dar cine lucrează în multinaționale, știe că, prin natura muncii, impactul cu privire la dezvoltarea oamenilor e limitat și ca meserie, chiar și în resurse umane, there’s only so much you can do. 

În tot acest timp, citeam tot ce prindeam în materie de psihologie. De la articole de pe Psychology Today până la cărțile lui Stephen Covey. Dar niciodată nu “mi s-a agravat” cititul, ca în perioada ce a urmat după ce am aflat că sunt însărcinată. Pentru că evident, mi se părea că deși am descifrat cât de cât lumea, nu știam nimic despre cum se crește un copil și m-am gândit că sigur voi învăța din cărți (zâmbesc și acum când scriu, la imaginea mea de atunci). Citind, observam constant două fenomene: foarte multe informații erau în totală contradicție, și dragul cu care fiecare scriitor/scriitoare scria despre profesia lui/ei, cu entuziasm și siguranță că au avut un impact în viața celor care le-au călcat pragul. Și atunci a început să înflorească idea că și eu aș putea să fiu unul dintre ei. Și după cum se spune: restul e istorie. Dar de fapt e multă, multă muncă și de data aceasta a fost vorba și de foarte mult sprijin din partea celorlalți.  

Când mă gandesc la cariera mea de până acum, nu simt frustrare că am ajuns aici după un drum mai întortocheat. Știți vorba aceea: life is not a straight line. Dacă mă gândesc uneori la cât de bine ar fi fost să fi lucrat ca și psiholog de X ani? Da, absolut, uneori mai des decât aș vrea să recunosc. 

În același timp, am avut ocazia să cunosc de două ori mai multe feluri de oameni, de profesori, de sisteme de învățământ. Dar mai ales, realizez că am rămas cu foarte multe cunoștințe, inclusiv de la materiile pe care le-am învățat nu neapărat cu plăcere și entuziasm. Am lucrat în domenii diverse și mă bucur că le-am încercat și am văzut ce înseamnă munca de zi cu zi acolo. Asta pentru că am învățat ce să fac și ce să nu fac și am văzut la ce mă pricep și la ce nu. Am văzut că pot învăța să fac suficient de bine câteva meserii, însă doar una singură până acum s-a dovedit într-adevăr a mea (chiar dacă a fost nevoie de 10 ani ca să ajung aici). 

În acești mulți ani, am trecut de la imaginea aceea a terapeutului salvator, la cea mult mai realistă și mai sănătoasă: psihoterapeutul este o persoană care învață constant, care are parte mereu de noi provocări, de interacțiuni împlinitoare sau activatoare pentru el, care poate să fie un sprijin și să ghideze oamenii spre a fi mai fericiți și împliniți, dar care are la rândul lui nevoie de un sistem de suport și de a practica grija de sine.

Iar când ajungi să te așezi pe celălalt fotoliu, când îți vine să zâmbești cu gura până la urechi de bucuria aceea pură, că ai ajuns într-adevăr acolo (dar te abții puțin, să nu lași o impresie greșită clientului tău 🙂), îți dai seama că toată munca și nopțile nedormite și compromisurile, toate au meritat. Și este exact așa cum mă gândeam și speram că va fi: absolut fantastic cu tot ce vine la pachet.