De mică am învățat de la adulții din jurul meu că pentru a fi o persoană bună trebuie: să fiu cuminte, să ascult, să vorbesc frumos, să am rezultate bune, să nu fiu furioasă, să nu deranjez, să nu vorbesc neîntrebată, să nu încalc reguli, să nu spun ce nu îmi place, să nu încerc să obțin mai mult decât mi se oferă, să nu cer și să mă descurc cu ce am, să ascund detaliile din care ceilalți ar putea înțelege că sunt slabă sau că nu știu. Astfel, dacă reușesc să îndeplinesc toate cerințele, voi fi iubită, ceilalți vor fi mândri de mine și își vor dori să stea lângă mine. Evident că nu am reușit să îndeplinesc toate așteptările lor… Îmi făceam ochii mari și așteptam să văd ce se întâmplă: mai meritam să primesc ceva? Ce vor spune ceilalți despre mine? Vor mai vorbi cu mine? Clar nu voiam ca ceilalți să vadă că greșesc, să vadă că sunt slabă sau că nu știu și cu atât mai puțin îmi doream să știu că ar putea crede sau spune lucruri rele despre mine și atunci alegeam să ascund totul cât mai repede sub preș, să mă îndepărtez, să nu mă implic, să nu întreb, să nu fiu curioasă, să nu cer ajutor și să mă descurc singură… Toate acestea pentru că nu voiam să mă simt rușinată sau vinovată sau să mă gândesc că nu aș fi destul de bună.

Până foarte târziu mi-am ținut ascunsă povestea despre cine sunt eu cu adevărat, crezând că dacă nu o spun, nu mă influențează sau dacă o spun, mă voi gândi mult prea mult la experiențele mele negative și la grijile mele, iar cei din jur nu au de ce să știe atât de multe detalii despre mine. Ei, bine, chiar dacă nu vorbeam, experiențele și grijile mele erau tot acolo, în bagajul ce îl târam după mine peste tot, ascuns. Și da, ele se arătau și în modul în care mă comportam sau reacționam în anumite situații… și încă se arată.

Fiindcă nu vorbeam atât de mult despre mine, despre ce simțeam și gândeam, relațiile mele erau destul de superficiale, iar cei din jur nu înțelegeau de ce mă îndepărtez sau de ce am anumite reacții ce puteau să pară exagerate și imature.

Când am ales să încep să le vorbesc celorlalți despre mine și despre grijile mele, nu doar că m-am simțit înțeleasă, dar când mi-am rostit gândurile în cuvinte, am început să înțeleg și eu cine sunt. Relațiile au devenit mult mai profunde și mai pline de siguranță, una dintre nevoile mele pregnante.  Asta pentru că și ceilalți au început să-mi spună poveștile lor. Ne-am dat seama că avem multe puncte comune și că nu suntem singuri. Chiar mai mult, așa ne dăm voie să fim mult mai aproape unii de alții. Încă mai lucrez la a-i lăsa pe cei din jur să treacă de zidurile pe care le-am ridicat și uneori le mai trântesc ușa în nas. Atunci îmi dau seama că e nevoie să lucrez și mai mult la a accepta ce am de arătat despre mine. Și da, nu e un lucru plăcut de fiecare dată. Mi-am dat seama însă că a evita să accept și să arăt cine sunt mă ține departe și de ceilalți și de mine.

Am ales să fiu psiholog din nevoia de a mă simți apropiată de oameni și de a oferi siguranța pe care eu o caut; pentru că sunt curioasă de poveștile pe care ei le au și pentru a le arăta că nu sunt singuri. Pentru că simt că a asculta este un comportament pe care am învățat să îl fac în timp și pe care mă simt foarte motivată să îl îmbunătățesc. Vreau să îi ajut pe oameni să își înțeleagă poveștile pentru a-și da seama cine sunt și pentru a decide ce vor să facă cu povestea pe care o au. Îmi place foarte mult să îmi ajut clienții să își dea seama ce scopuri doresc să atingă în viață și să le îndeplinească prin acțiuni caracterizate de propriile lor valori – de ceea ce este important pentru ei. Îmi doresc să îi ajut să se accepte, să se iubească și să observe că gândurile și emoțiile sunt simple semnale, nu și directive. Să îi ajut să vadă dincolo de zidurile pe care și le ridică din limite, frici și neîncredere.

Îmi place foarte mult și să stau lângă oamenii care ascultă, la rândul lor, poveștile altora și cu care pot să îmi împărtășesc pasiunea. În acele momente simt că aparțin, că acțiunile noastre au loc simultan și că împreună contribuim la a ajuta oamenii.

Fac ceea ce fac pentru că am credința că putem fi mai buni unii cu alții și avem nevoie să lucrăm la a construi și întreține relații mai profunde. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, mai avem nevoie să depunem efort la a fi mai buni cu noi înșine și la a ne înțelege.

Photo by Sindy Süßengut on Unsplash