Fără semnul întrebării nu am putea evolua: de ce fac ceea ce fac?

Distribuie articolul pe canalele de social media

Un text scris de Daniela Dociu – psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental

O întrebare care caută sensul și, mai mult decât atât, o întrebare personală. Cred că e tare valoros să ne punem întrebări și, mai ales, întrebările potrivite. De altfel, terapia e un proces în care înveți să faci acest lucru, iar terapeutul te ghidează cu blândețe, prin întrebările pe care le pune, spre momente „aha”, care, treptat, te pot elibera de experiențele mai puțin fericite.

Mai presus de orice, întrebările te fac să (te) înțelegi – pe ceilalți și pe tine, să descoperi rațiunile pentru care tu și alții gândiți, simțiți și acționați într-un anume fel. Fără semnul întrebării nu am putea evolua. „Cum am ajuns să repet aceleași greșeli? De ce reacționez impulsiv în relații sau la serviciu? Este doar o întâmplare sau observ un tipar în ceea ce privește modul în care relaționez? Știu cine sunt? Îmi cunosc identitatea?”

Sunt atâtea întrebări pe care ni le putem pune și fiecare ne arată fațete diferite ale noastre. Dar ne mai arată și locul de unde venim, trecutul nostru, fiind modelați profund de ceea ce trăim în copilărie.

Și dacă tot am ajuns aici, de mică am fost înclinată spre a-i ajuta pe ceilalți – în orice formă ar fi – a-i ajuta să învețe, a-i ajuta ascultându-i și încurajându-i, a-i asculta prin informații practice. Apoi, mai era dorința de a înțelege sensul comportamentelor celorlalți, căci aparent și comportamentele fără logică au o logică de sine care trebuie pătrunsă. Simțeam că asta îmi oferă mai mult control asupra a ceea ce mi se întâmpla și un soi de superioritate față de cei care nu pot dibui sensurile ascunse.Emoțiile au o logică a lor, un rost diferit de rațiune. Însă descoperind logica emoțiilor, suntem mai aproape de trăirea într-un spațiu sigur a ceea ce ne-a durut și de reconstruirea propriei povești.

Dar revenind la idee, opțiunea medicinei pâlpâia la orizont spre sfârșitul liceului, însă a rămas o lumină prea puțin tangibilă prin prisma faptului că făcusem un profil uman, aveam multe lacune de acoperit la materiile de specialitate, dar și a ambivalenței mele. „Merită efortul? Merită sacrificiul?” – întrebări la care nu aveam să aflu răspuns, însă efortul și sacrificiul au fost direcționate în altă zonă, cea a psihologiei din care aveam să fac o meserie, care îmi aduce satisfacții nebănuite.

Era oare chemarea mea reală sau partea narcisică din mine, care ar fi onorat și dus mai departe tradiția de familie? În prezent, știu că vocație mea e psihoterapia, dar în același timp cred că putem avea mai multe „chemări”, talente înnăscute pe care le aprofundăm sau nu, în funcție de experiențele în care investim și la care ne expunem. Talentul fără investiție și efort, din punctul meu de vedere, nu are valoare, căci nu e materializat în nici un fel.

Căutând de curiozitate etimologia cuvântului sens, am văzut că provine din latină (=sensus), format din „sentio” + sufixul tus. „Sentio” înseamnă capacitatea de a simți, de a percepe, auzi, vedea. Alte întrebări pe care le punem în psihoterapie (și nouă, desigur!) e „Pot să-mi înțeleg povestea de viață?” „Îmi înțeleg emoțiile, acțiunile, alegerile, relațiile?” „Pot să mă percep pe mine, în toată complexitatea mea? Dar pe alții? Îmi simttrăirile?” Sau orbecăi captiv într-o bulă fără sens și noimă, unde totul e în derivă împreună cu mine?

Când nu avem sens, fie pentru că l-am pierdut, fie că nu l-am descoperit niciodată, nu avem vitalitate, nu avem suflu viu, imbold și motivație. Una din trăsăturile definitorii ale depresiei este lipsa de sens. Putem vedea așadar, cu ușurință, cum omul e avid de semnificație, are nevoie de scopuri care trec dincolo de sine și aceasta constituie funcționarea lui sănătoasă. Chiar și ciobanul care duce zilnic oile pe câmp are un sens în ceea ce face, chiar dacă e diferit de al orășenilor și chiar dacă nici măcar nu-l conștientizează. Fiecare și-l construiește în modul propriu, dar e important să-l aibă. Lipsa sensului, prin comparație, este o deviație, o adaptare disfuncțională la prea multă durere care l-a copleșit pe omul în cauză. Nu mergem neapărat înspre patologic (putem avea depresii sau anxietăți funcționale pe care le purtăm cu noi precum vânzătorii ambulanți), dar mergem înspre perturbări în cascadă în diferite domenii ale vieții.

Așadar, dacă nu te înțelegi pe tine, nu te cunoști, cum ai putea să te iubești? Înainte îți trebuie o identitate, caz în care întrebarea „De ce fac ceea ce fac?” este printre cele esențiale.

Dacă te iubești poți avea o intimitate profundă cu tine, iar aceasta determină măsura în care ai posibilitatea să stabilești o relație intimă cu o altă persoană. Cât de conectat ești la propria subiectivitate într-o manieră deplină și sănătoasă.

Cred că de mică simțeam că viața este despre relații, că bucuriile cele mai intense vin de aici, la fel ca și durerile cele mai profunde. Când nu mai vrem să simțim durerea din ele și ne protejăm, nu mai putem simți nici bucuria de a fi în ele.

În copilărie, o perioadă de dezvoltare psihică și neurobiologică fulminantă, relații perturbate înseamnă un Sine perturbat. Pentru că trauma te obligă să te disociezi, să scindezi părți din tine precum insule fără legături, ca unic mod de a supraviețui. Însă costul acestei soluții e în mare parte identic pentru fiecare individ – o viață netrăită la un nivel sau altul.

Și acum ajungem mai adânc la motivația acestei meserii, a cărei notă personală nu pot și nu vreau s-o neg, căci ar însemna să neg tocmai ceea ce m-a format ca om. Cu toții suferim relații perturbate, mai mult sau mai puțin, însă traiectoria pe care o parcurgem cu această „zestre” diferă de la om la om.

Revenind la ideea anterioară, iată cum intimitatea devine un fenomen între oameni, dar numai avându-și originile în intimitatea cu sine. Se întâmplă des să observ în munca mea clinică oameni care încearcă cu disperare să stabilească relații apropiate cu ceilalți, fără să fi stabilit o intimitate cu propria lor subiectivitate.

Din perspectiva dezvoltării, acest lucru începe cu legătura mamă-bebeluș (sau îngrijitor-bebeluș) și se dezvoltă de acolo în cercuri relaționale din ce în ce mai extinse (relațiile de prietenie, relațiile de cuplu). Calitatea relației mamă-copil conturează și felul în care copilul se va privi pe sine, pe ceilalți și calitatea relațiilor sale.

Până și în medicină, felul în care medicul comunică și interacționează cu pacientul său influențează aderența la tratament, speranța de însănătoșire sau coping-ul cu boala. Cu alte cuvinte, crearea unei legături sigure prin empatie, ascultare activă, receptivitate de a înțelege și disponibilitate mișcă oamenii – în direcții nebănuite.

Iată cum planul intrapsihic și cel interpersonal sunt legate tot timpul prin intermediul unei dinamici în care relaționalul construiește în mod constant personalul, iar personalul generează în mod constant relaționalul. Tulburările care au loc într-un dintre planuri duc la tulburări în cadrul celuilalt.

Mai târziu am descoperit cum ajutorarea celorlalți reprezintă și propria ajutorare, cum procesul psihoterapeutic e uneori dual prin ceea ce facem, devenind un stil de viață, un modus vivendi. Aici rezidă recunoștința mea profundă și cred, frumusețea acestei meserii nobile.

Photo by Ilkka Kärkkäinen on Unsplash