Partea II – Why am I gay? It’s in my DNA!
Continuăm seria despre non-heterosexualitate cu un articol în care sumarizăm dovezile studiilor din domeniul geneticii și câteva fenomene biologice interesante. De exemplu, știați că, cu cât un bărbat are mai mulți frați mai mari, cu atât crește probabilitatea ca acesta să nu fie heterosexual? În plus față de explicația acestui fenomen, articolul de față prezintă și concluzia la care au ajuns oamenii de știință în urma unor studii de caz interesante: orientarea sexuală nu poate și nici nu ar trebui să se dorească sau încerce a fi schimbată.
Dovezi genetice
Studiile efectuate pe gemeni (studiile gemelare) sunt de o importanță deosebită în stabilirea influenței pe care genele, mediul împărtășit și cel neîmpărtășit o au asupra unei anumite trăsături comportamentale sau de personalitate. Pentru a înțelege rezultatele studiilor prezentate în continuare, trebuie să reținem faptul că există două categorii de gemeni: gemenii monozigoți (mono – proveniți din același ovul care s-a divizat), așa-numiții „gemeni identici”, ale căror gene sunt 100% identice, și gemenii dizigoți (di – proveniți din două ovule diferite), numiți și gemeni fraternali, care împart doar 50% din gene, la fel ca frații obișnuiți. Astfel, dacă gemenii monozigoți prezintă mai multe similarități în ceea ce privește o anumită trăsătură decât gemenii dizigoți, acest lucru este o dovadă a faptului că acea trăsătură este influențată de factori genetici.
Încă din secolul trecut, literatura de specialitate cuprinde multiple studii gemelare care susțin faptul că genele au o influență cel puțin moderată asupra orientării sexuale. S-au observat similarități mai mari în ceea ce privește orientarea homo- sau bisexuală în cazul gemenilor monozigoți (48-52%) decât în cazul gemenilor dizigoți (16-22%), respectiv al fraților adoptivi (11-16%) (Pillard & Weinrich, 1986; Bailey et al., 1993). Aceste procente ne arată proporția aproximativă a perechilor de frați care au aceeași orientare sexuală – observăm că gemenii monozigoți sunt mult mai asemănători între ei decât alte tipuri de frați. Astfel, heritabilitatea orientării sexuale, atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor, este moderată, observație susținută și de studii mai recente (Langstrom et al., 2010, Burri et al., 2011). O metaanaliză susține faptul că orientarea sexuală este influențată în proporție de 50% de factori genetici (Bao & Swaab, 2011).
Este important de menționat faptul că nu există o genă specifică, ci este vorba despre mai mulți factori care interacționează. S-a identificat o regiune cromozomială împărtășită mai frecvent de frații homosexuali decât ne-am aștepta în populația generală – Xq28 (Hamer et al., 1993). Este vorba despre o regiune aflată pe cromozomul X, transmis de mamă, ceea ce se suprapune cu faptul că bărbații homosexuali au o probabilitate mai mare de a avea rude homosexuale de partea mamei decât de partea tatălui. Rezultatele au fost replicate într-un studiu relativ recent (Sanders et al., 2014).
Nu în ultimul rând, într-un studiu de asociere la nivelul întregului genom, în cadrul căruia a fost analizat ADN-ul a 493.000 de participanți, s-au identificat 5 locuși autozomali (porțiuni de pe cromozomii 4, 7, 11, 12 și 15) care se asociază semnificativ cu comportamentul homosexual (Ganna et al., 2019). Alte studii au identificat, de asemenea, regiuni pe anumiți cromozomi care se asociază cu orientarea sexuală a bărbaților (Mustanski et al., 2005; Sanders et al., 2015).
Efectul ordinii nașterii fraților (Fraternal birth order effect)
În cazul băieților, probabilitatea ca aceștia să fie homosexuali crește odată cu numărul de frați (băieți) mai mari pe care îi au. Acest fapt se datorează imunizării progresive a unelor mame față de o serie de antigeni Y-linkați (care se transmit prin cromozomul Y al băieților) cu fiecare făt masculin succesiv.
Astfel, bărbații homosexuali tind să aibă mai mulți frați mai mari decât cei heterosexuali, femeile heterosexuale și femeile homosexuale (Blanchard, 2004; Bogaert & Skorska, 2011). Efectul s-a identificat inclusiv în cazul unui trib din Samoa (VanderLaan & Vasey, 2011; Vasey & VanderLaan, 2007). Efectul este, cel mai probabil, cauzal, fiecare frate mai mare crescând șansele ca un bărbat să fie homosexual cu 30%. Efectul apare doar în cazul fraților biologici, nu și sociali (frați adoptivi, vitregi etc.; care nu au aceeași mamă) (Bogaert, 2006).
Explicația este una imunologică: feții masculini poartă anumite proteine specific masculine (antigeni H-Y) pe cromozomii Y. Deoarece acești antigeni nu sunt prezenți în corpul mamei, ei declanșează producția de anticorpi materni, care se leagă de antigenii H-Y și le previn funcționarea, ceea ce împiedică diferențierea sexuală a centrilor cerebrali care mediază orientarea sexuală masculină (care este, cel mai frecvent, una genofilă; așadar, crește probabilitatea atracției față de bărbați) (Blanchard, 2001).
Metaanalize recente confirmă faptul că ordinea nașterii (respectiv numărul de frați mai mari) este cel mai bine fundamentat factor care influențează orientarea sexuală a bărbaților (Blanchard, 2017; Blanchard, 2018).
Raportul lungimii degetelor (Finger length ratio)
Raportul dintre degetul arătător și degetul inelar (2D:4D) este un alt indicator biologic studiat în raport cu orientarea sexuală. Un raport mic (arătător mai mic) este un indicator al nivelului prenatal crescut de testosteron și scăzut de estrogen, iar un raport mare (arătător mai mare) sugerează un nivel redus de testosteron și crescut de estrogen.
În cazul femeilor, arătătorul (raportul) este mai mare, iar, în cazul bărbaților, arătătorul (raportul) este mai mic. Bărbații cu sindromul insensibilității la androgeni tind să manifeste un tipar feminin, în timp ce femeile homosexuale și cele cu CAH (hiperplazia congenitală a glandelor suprarenale) tind să manifeste un tipar masculin. Există multe studii care susțin asocierea dintre un tipar masculin și orientarea homosexuală în cazul femeilor, însă nu se observă diferențe între bărbații hetero- și homosexuali. Proporțiile se observă încă din perioada intrauterină și copilărie.
Dexteritate
Persoanele homosexuale au o probabilitate mai mare de a nu fi dreptace decât cele heterosexuale. Există o incidență mai mare a dominanței mâinii stângi (left-handedness) la bărbații homosexuali decât la cei heterosexuali (McCormick et al. 1990; Lindesay 1987; Götestam et al. 1992), iar un studiu recent arată că efectele există și în cazul femeilor (Ellis et al., 2017). Acest lucru poate fi explicat prin faptul că expunerea crescută la androgeni tinde să slăbească dominanța emisferei stângi, care controlează partea dreaptă a corpului (Pfannkuche et al., 2009; Lust et al., 2011).
Ireversibilitatea identității de gen / orientării sexuale programate prenatal
În cele ce urmează, vom prezenta câteva date cu privire la identitatea de gen și orientarea sexuală. Prin identitate de gen înțelegem genul cu care se identifică o persoană sau experiența internă și subiectivă a acesteia cu privire la propriul gen, care poate să corespundă sexului biologic atribuit la naștere sau nu. Orientarea sexuală face referire la genul persoanelor de care cineva este atras fizic, romantic și/sau sexual.
Ireversibilitatea identității de gen programate (prenatal) este susținută de cazul unui băiat care și-a pierdut penisul la vârsta de 8 luni în urma unei greșeli în timpul unei proceduri chirurgicale (Diamond & Sigmundson, 1997; Colapinto, 2000). Testiculele i-au fost înlăturate la 17 luni, iar copilul a fost crescut și socializat ca fată, urmând și tratament cu estrogen la pubertate. Ulterior, a reieșit că această persoană nu s-a identificat niciodată ca fată (deși se dezvoltase ca o fată normală) și și-a continuat viața ca băiat începând cu vârsta de 14 ani. În urma depresiei severe (probleme financiare, căsnicie nefericită), s-a sinucis.
Între anii 1960-2000, au existat câteva studii de caz privind persoanele de sex masculin născute cu penisuri malformate sau care și-au pierdut penisul în urma unor erori chirurgicale (Bailey et al., 2016). Atunci, practica era de a înlătura penisul și de a atribui acestor persoane sexul feminin (chirurgical și social), deși creierele acestor persoane aveau o organizare specific masculină la naștere. Studiile de caz existente, deși sunt puține la momentul publicării articolului lui Bailey și al colaboratorilor, arată aceeași tendință: orientarea sexuală a persoanelor era genofilă (atracție față de femei).
Acest rezultat susține ipoteza conform căreia orientarea sexuală este stabilită prenatal, întrucât, dacă ar fi fost stabilită prin factori postnatali precum învățarea socială, orientarea ar fi fost una predominant androfilă (atracție față de bărbați). Așadar, deși aveau cromozomi XY (sex masculin), aceste persoane au crescut ca fete, deci așteptarea și încurajarea era să fie atrase de bărbați, ceea ce nu a fost cazul. Observăm, așadar, cât de greu este să modifici orientarea sexuală a unei persoane prin mijloace psihosociale. Autorii atrag, de asemenea, atenția asupra imposibilității de a modifica orientarea sexuală a unei persoane: „Dacă nu poți face un bărbat să fie atras de bărbați prin tăierea penisului la scurt timp după naștere și prin creșterea lui ca fată, ce altă intervenție psihosocială ar putea, în mod plauzibil, să aibă acel efect?”. De asemenea, aceste rezultate sugerează că orientarea heterosexuală este determinată (cel puțin parțial) prenatal – dacă orientarea heterosexuală este atât de dificil de modificat postnatal, de ce am crede că lucrurile ar funcționa altfel în cazul orientării homosexuale?
Concluzie
Cel de-al doilea articol din această serie încheie mica noastră incursiune în lumea biologiei non-heterosexualității. Vă invităm să parcurgeți și ultimul articol din serie, în care, având deja o bază de cunoștințe din domeniile neuroștiinței, geneticii și dezvoltării umane, vom discuta despre măsura în care mediul (școala, internetul) poate influența orientarea sexuală și identitatea de gen, în special în cazul copiilor și adolescenților.